Aspectul cel mai important al cunoaşterii geto-dacilor constă în cercetarea structurii spirituale a poporului a cărui istorie antică se află în spaţiul carpato-dunărean şi în logica determinată de caracterul obiectiv al realităţii istorice. Orice popor de pe planetă, cu excepţia poporului israelit, şi-a creat exclusiv Dumnezei la care să se închine, cărora să le aducă osanale, oamenii considerând, logic, că există şi entităţi superioare lor. Aceste entităţi poartă diverse denumiri, de la popor la popor: limba română – zeu, limba rusă – bog, limba franceză – dieu, limba germană – Gott, limba latină – deus, limba greacă – teos, limba italiană – dio, limba engleză – god. Toate aceste entităţi cereşti sunt produsul de închipuire a oamenilor, din rândul cărora Una din entităţi este zeul suprem: Jupiter la romani, Teos la greci (pe care  românii îl denumesc... Zeus!), Odin sau Wotan, la popoarele scandinave şi anglo-saxone. Caracteristica principală a acestor Zei o constituie supremaţia lor ca zeităţi supranaturale, închipuite, alături de numeroşi alţi zei, de rang inferior celor supremi.       
  Să vedem acum care este zeul suprem al dacilor şi dacă acesta mai corespunde tiparului pe care l-am remarcat la toate celelalte popoare, care astăzi fac parte din lumea creştină. Poporul geto-dac avea ca zeu suprem, după cum se recunoaşte unanim, pe Zalmoxis, alias   Zamolxis, Zalmoxe etc. Marele istoric Herodot ne informează că Zalmoxis a fost un sclav al lui Pitagora (580 - 500 î.C.), care ulterior si-a câştigat libertatea, devenind un demnitar însemnat. Acesta a pus să i se clădească o sală de primire, unde-i găzduia şi îi ospata pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii lor, în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot timpul cât îşi ospata oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă secretă sub pamânt. Când locuinţa i-a fost gata, s-a făcut nevăzut din mijlocul  tracilor  (grecii  îi  mai denumeau pe geţi şi traci, alături de iliri etc.), coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde a stat ascuns vreme de trei ani. Tracii au fost cuprinşi de părere de rău după el şi l-au jelit ca pe un mort. În al patrulea  an, s-a ivit însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zalmoxis să creadă în toate spusele lui, că omul este nemuritor.

   Iată că din acest episod al istoriei, suntem nevoiţi să admitem următoarea realitate certă: Zeul suprem al geto-dacilor a fost om!! Deci, n-a fost un Zeu ceresc, închipuit, supranatural, așa cum au avut celelalte popoare amintite mai sus! Relatarea lui Herodot despre omul Zalmoxe este verosimilă, pentru că altfel dacii nu aveau cum să-l considere un Zeu, pe deasupra, şi nemuritor şi convingător de nemurire! Şi tot logica ne convinge că acest om nu avea cum să trăiască înainte de a exista societatea tracică, geto-dacică, pentru că aceştia (tracii) nu ar fi avut cum să-l cunoască personal!! Dacă punem la socoteală şi faptul că geto-dacii nu mai acceptau alți zei la care să se închine, relatările istorice ale vremii sunt cât se poate de plauzibile. Deci, o primă abatere de la regulă o constituie Dumnezeul poporului geto-dac, ce NU mai este un Dumnezeu supranatural, închipuit, ci chiar Om, care prin înşelăciune, s-a substituit Dumnezeului supranatural, închipuit, devenit el însuşi Dumnezeul suprem al propriului popor! 
  Exegeza ortodoxă ne informează despre dumnezeul unic al geto-dacilor, Zalmoxis, alias Zamolxe următoarele: Religia geto-dacilor era fără îndoială centrată în jurul zeului suprem, Zalmoxis (Zamolxis). Alături de acesta, erau Apollon, Sarmis, Sabazios, Dyonisos, Bendis, Derzis, Kotys..., precum sunt numeroşii sfinţi  alături  de  Iisus  Hristos,  motiv  pentru  care  în  cultura  geto-dacă, existenţa unui politeism similar religiilor altor popoare din acea perioadă nu-şi găseşte temei sau acoperire documentară. Istoricii antici Diogenes Lerțios și Hesyhios din Alexandria, afirmă că „geții îl venerau pe Zamolxis și-l considerau a fi Cronos (Saturn)”, iar Mnaseas din Patara spunea că „geții îl adoră pe Cronos, numindu-l Zamolxis”. În mitologia greacă, Cronos (zeul timpului şi al spaţiului) era una dintre cele mai vechi divinităţi (fiul lui Uranos şi tatăl lui Zeus). Cuvântul Zalmoxis este compus din: Zal + Mox (la care s-a adăugat sufixul grecesc -is). Asociind termenii: Zal (za-zală – fără de început și fără de sfârșit) + Mocs (moș), rezultă: Moșul Fără de Început și Șfârșit sau Dumnezeul Moș sau Divinitatea străbună, Părintele și Creatorul lumii. De aici avem și termenul de sfinte „moaște” (relicve venerabile care reprezintă puterea terestră și celestă!). În Vechiul Testament, de exemplu, dumnezeul biblic este descris ca un zeu bătrân numit „Cel vechi de zile” (Daniel 7.9)...

   Din prezenta exegeză se poate remarca atât adevăr, cât şi haos, incoerenţă. Adevărul este că între religia geto-dacilor şi religia actuală a românilor nu este mare deosebire; haosul şi incoerenţa constituie caracteristica de bază atât a religiei geto-dace, cât şi a celei române (ortodoxe). Cronos, una din cele mai vechi divinităţi era tatăl lui Zeus!! Deci, Zeus NU era zeu suprem! Geţii îl venerau pe Zalmoxis, pe care îl considerau Cronos!! Deci, Zalmoxis NU era „omul din adâncuri”! Ba, mai mult, el era zeul bătrân: Cel vechi de zile, Unul şi acelaşi cu Creatorul lumii!!! Conform calamburului distinşilor teologi, Zalmoxis înseamnă Moş Zală (acelaşi cu Moş Crăciun!), de unde avem şi termenul de „sfinte moaşte” – care reprezintă puterea terestră şi celestă!!
  Desigur, nu este cazul să evidenţiem gradul de prostie teologică relatat  mai sus, ci doar viclenia înşelătorilor care îşi bat joc de naivi şi ignoranţi – pelerinii amăgiţi cu mântuirea de către moaşte, precum catolicii de dinainte de Luther, amăgiţi cu indulgenţe, ambele, fireşte, având un singur scop principal, și anume, strângerea de bani de la „păcătoşi”. Ceea ce vrem să subliniem este și faptul că în viziunea lui Daniel de la 7.9, nu este vorba de nici un bătrân de zile, ci de Cel de dinainte de Început (în germană, de exemplu: Uralt – Cel Străvechi). Dar exegeza împreună cu întreaga doctrină ortodoxă, lansată sentenţios de către grupul român de sihaştri ai panteonului de pe (H)agion Oros, nu se mulţumeşte cu falsificarea grosolană şi totodată cinică a Logosului scris al Dumnezeului Absolut, ci merge chiar până acolo încât inventează şi o nouă istorie a omenirii, cu teritoriul carpato-dunăreano-pontic ca fiind Leagănul civilizaţiei terestre. 

  În antiteză cu tot felul de dumnezei, Dumnezeul Unic al israeliţilor NU mai este un Dumnezeu închipuit (ca la celelalte popoare) şi nici un Dumnezeu impostor (ca la geto-daci), ci este chiar Dumnezeul Absolut: Yahweh El-Ohim, în greceşte: KYRIOS ho TEOS. Ce observăm? Că Dumnezeul Absolut NU mai este un simplu Nume, dat de oameni, ci El este: Cel Etern, Cel Ce dă Viaţa (în ebraică, YHWH, fonetizat: Yahweh) şi Dumnezeul fără început şi fără sfârşit (în ebraică, El), Cel Omniprezent, Ubicuu, Pantou (în ebraică, Ohim). Kyrios (Κυριος), în traducere, înseamnă primar, esenţial, principal, ca adjectiv, şi Suveran, Domn, Stăpân, ca substantiv. De la Kyrios derivă kyriakè – duminică (zi dedicată Domnului), Kyres – Tată (al tuturor), kyrioteta – proprietate, drept de proprietate! (Ce înseamnă la români cuvântul chiriaş? Judecaţi singuri!). O Θεος (ho Teos) înseamnă: Dumnezeul, Care este Unic, spre deosebire de Teos, alias Zeus, care NU mai este unic, Jupiter, Odin etc. „stând mărturie” în acest sens!

   Ceea ce trebuie remarcat este faptul că aceste ţări, care au avut ca motiv de închinare Zeii amintiţi mai sus, odată cu venirea pe Pământ a lui YAHWEH – Dumnezeul Atotputernic (Momentul Emanu-El: Yahşua Mesyah, alias Iesus Cristos), au trecut la Creştinism, mai ales începând cu secolul al IV-lea, având, fireşte un singur Dumnezeu, recunoscut oficial şi denumit de la popor la popor.